Ucraina, ca un cîmp de luptă geopolitică

Foto: ruvr.ru

Xenia Florea

În îndepărtatul 2008 deja, în cadrul Conferinţei de la Munchen, prim-vicepremierul Federaţiei Ruse, Serghei Ivanov, a declarat că recunoaşterea independenţei Kosovo va fi contrară principiilor dreptului internaţional, va deveni un precedent şi va deschide „cutia Pandorei”.

La care, liderii occidentali declarau (iar Trubunalul Internaţional al ONU de la Haaga a confirmat) că proclamarea independenţei Kosovo faţă de Serbia de către instituţiile provizorii ale autoguvernării nu încalcă în niciun fel normele internaţionale. Dimpotrivă, reprezentantul Austriei Helmut Tihi a declarat la Haaga că „în dreptul internaţional lipsesc prevederile ce ar interzice adoptarea declaraţiei de independenţă şi separare”.

Consultantul juridic al Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, Susanne Wasum-Rainer, le-a propus judecătorilor Tribunalului Internaţional să examineze cazul Kosovo, ţinînd cont de principiul eficienţei, adică luînd în considerare situaţia la faţa locului. „Principiul eficienţei este singurul principiu, care poate fi aplicat faţă de Kosovo, deoarece Kosovo are toate elementele statalităţii: populaţie, teritoriu şi guvern care contribuie la construcţia statului”, spunea ea.

Reprezentantul Marii Britanii Daniel Bethlehem a declarat filozific că „tribunalele nu pot impune cuplurilor ostile să rămînă căsătorite”. Iar reprezentantul SUA Harold Hondju Coh a chemat Tribunalul Internaţional al ONU să nu schimbe declaraţia de independenţă a Kosovo, „ca o exprimare a voinţei poporului”, să nu comenteze legalitatea ei şi să declare că dreptul internaţional nu interzice separarea. Deoarece Kosovo este „un caz aparte”, în pofida Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU nr. 1244, ce confirmă ataşamentul tuturor ţărilor-membre faţă de independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Unionale Iugoslavia şi a altor state din regiune.

Actuala situaţie din Crimeea este foarte asemănătoare cu evenimentele de acum şase ani. Crimeea, de asemenea, este un teritoriu cu o istorie şi populaţie foarte specifice. Ea la fel are „teritoriu, populaţie, guvern”, ceea, ce reieşind din argumentele MAE german, ar trebui să contribuie la „construcţia statului”.

P 16 martie, în cadrul referendumului, locuitorii peninsulei îşi vor exprima voinţa. „Cuplurile beligerante” pe linia Kiev-Simferopol – sînt prezente. Dar şi dreptul internaţional nu s-a prea schimbat din 2008 încoace. Totodată, poziţia SUA şi a Uniunii Europene este cu totul alta.

Preşedintele Barack Obama a declarat categoric că „referendumul propus privind viitorul Crimeii contravine Constituţiei Ucrainei şi legislaţiei internaţionale”, că orice discuţii privind viitorul ţării trebuie purtate cu participarea guvernului ei legitim (de opinia Belgradului în 2008-2009 nimeni nu a ţinut cont). Şi a anunţat drept sarcină prioritară restabilirea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei. Însă în relaţiile internaţionale nu pot fi create condiţii exclusive pentru unii, lipsindu-i pe alţii de aceste posibilităţi.

Şi noi, moldovenii, avînd o enclavă controlată de Rusia – Transnistria, tebuie să ne gîndim foarte bine, cînd sîntem de acord cu legimitatea acestor excepţii şi trimitem trupele noastre în Kosovo.

E păcat de Ucraina în această situaţie. Mare păcat! Din cauza politicii mioape a autorităţilor corupte, a încercării lor de a sta cu fundul în două luntri şi de a obţine dividende politice şi economice, şantajînd periodic, ba Rusia, ba UE – în rezultat, ţara s-a pomenit între ciocanul rusesc şi nicovala occidentală. Însă deja nu mai este vorba de soarta unei ţări aparte (deşi ucrainenilor nu le este mai uşor din cauza aceasta), ci de finalul unei bătălii geopolitice majore, epicentrul căreia a devenit teritoriul vecinului independent. Acum, în Ucraina, sînt jucate mize geopolitice foarte mari.

Nimic personal, doar interese economice

A trecut aproape o lună de cînd lumea s-a împăţit în cei care îl usţin fervent pe Putin, care „se opune expansiunii occidentale şi a fasciştilor ucraineni şi este apărătorul locuitorilor rusoligvi ai Ucrainei” şi cei care sînt împotriva „dictatorului sîngeros din Rusia, care încalcă normele dreptului internaţional”. Pentru primii, Putin mai că este salvatorul de Occidentul „satanist” şi de defaultul ucrainean. Cei din cealaltă tabără cred cu adevărat că, imediat ce Ucraina se va rupe din braţele vecinului estic şi se va arunca în braţile fierbinţi ale Uniunii Europene, pe ei îi aşteaptă prosperitatea şi viitorul european luminos.

Însă Rusia, SUA şi Uniunea Europeană nu sînt nişte fonduri de caritate. Toate acţiunile lor sînt pragmatice şi sînt dictate exclusiv de interese economice şi geopolitice. Fapt ce se vede acum foarte clar în Ucraina.

UNIUNEA EUROPEANĂ. Cu circa jumătate de an în urmă, profesorul polonez, renumitul specialist în management şi dezvoltarea ţărilor Witold Kejun a acuzat ţările dezvoltate din UE de neocolonizare. Iniţial, consideră Witold Kejun, acest concept a fost realizat în toată Europa Centrală, după care ţările-lidere s-au apucat şi de economiile vecinilor din Est.

Totul e simplu: iniţial, viitoarea victimă iniţiază reforme sub lozinca „societate deschisă şi piaţă deschisă”. Sub acestea, consdieră profesorul polonez, se camuflează procesul de distrugere a întreprinderilor locale şi a gospodăriilor agricole: are loc o curăţare directă a noilor pieţe de producătorii autohtoni, pentru înlăturarea concurenţei nedorite pentru corporaţiile occidentale.

Întreaga politică de Est a Europei comune este direcţionată spre trei scopuri: protejarea intereselor naţionale ale ţărilor lidere ale UE, crearea unei centuri de ţări mici şi dependente pentru protecţia centrelor vitale din ţările-lidere, precum şi acaparaea pieţelor de desfacere, protejate de concurenţi.

„Digerînd” economiile Poloniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei şi „continuînd să digere” Bulgaria şi România, acum ţările-lider s-au apucat de noi pieţe, lansînd mecanismul de asociere. Acesta nu oferă niciun fel de perspectivă de integrare europeană sau măcar de obţinere a statutului de ţară-candidat la aderare, în schimb, bagă părţile semnatare într-o dependenţă totală de Bruxelles şi deschide pieţele lor pentru fluxul de import.

Dacă examinăm cu atenţie textul ucrainean şi cel moldovenesc al acordurilor de asociere cu UE, vedem că condiţiile de liber schimb în document sînt, în general, scrise pentru Uniunea Europeană, iar pentru Ucraina şi Moldova acordul, în mare parte, stabileşte restricţii. Potrivit estimărilor guvernului ucrainean „de până la criză”, pentru adaptarea ţării la normele europene de reglementare, stabilite în acordul de asociere, şi modernizarea întreprinderilor ucrainene conform standardelor tehnice ale UE, vor fi necesare cel puţin 100 mild. Euro. Ucraina nu are asemenea bani, dar nici timp pentru adaptare.

Iar Bruxelels-ul , în pofida crizei poitice şi economice din Ucraina, deja ia din urmă noile autorităţi ucrainene pentru a semna acordurile de asociere şi liber schimb cu UE. Ba pînă la alegerile prezidenţiale anticipae din 25 mai, ba după acestea. Nimic personal: pur şi simplu corporaţiile europene au nevoie de piaţa ucraineană de 46 de milioane, iar birocraţia europeană, care s-a transormat demult în „casta intangibililor”, în ajunul alegerilor din mai în Parlamentul European, are nevoie urgentă de întărirea poziţiilor sale, care au şubrezit după Vilnius.

STATELE UNITE. În 1997, a fost publicată principala lucrare a unuia dintre renumiţii ideologi ai politicii externe din SUA Zbignew Brzezinski „Marea tablă de şah”, care descrie planul analitic al geopoliticii SUA pentru 30 de ani.

Principala idee din publicaţie este că ţara care a obţinut supremaţia în Eurasia, unde locuiesc 75% din populaţia lumii şi sînt amplasate trei pătrimi din toate zăcămintele energetice mondiale, obţine dominaţia asupra întregii lumi. „Această tablă eurasiatică imensă de şah cu contururi ciudate, ce se întinde de la Lisabona pînă la Vladivostok, este arena jucurilor mondiale”, scria Brzezinski, „dominarea asupra continentului Eurasiatic astăzi constituie o premisă pentru o poziţie dominantă mondială”.

Brzezinski a numit Rusia drept un „pericol de moarte” şi, practic, a descris în „Marea tablă de şah” programul de slăbire şi de destrămare totală a ei. Asta deoarece „pentru America, Rusia este prea slabă pentru a-i fi partener, însă este, ca odinioară, foarte puternică pentru a-i deveni un simplu pacient”.

Pe parcursul a 15 ani, SUA au tradus consecvent în viaţă planul lui Brzetinski, întărindu-şi poziţiile în partea europeană a continentului Eurasiatic şi extinzîndu-şi influenţa spre Est. Însă în acest răstimp, Rusia a reuşit să-şi depăşească slăbiciunea şi nu doar să-şi restabilească poziţia de principal jucător geopolitic, opinia căruia nu poate fi ignorată, dar şi să aplice anul trecut o serie de lovituri semnificative pe plan extern – Siria, Snowden şi eşecul Summit-ului de la Vilnius.

Unii experţi internaţional tind să consideră SUA drept arhitectul principal al actualei „revoluţii” din Ucraina – ca răspuns la succesele geopolitice ale Rusiei din anul trecut şi încercarea de a reduce amploarea proiectului Eurasiatic al lui Putin. Înlăturîndu-l pe Ianukovici, în pofida înţelegerilor din 21 februarie, şi susţinînd lovitura de stat, Washington-ul i-a aplicat Moscovei o lovitură geopolitică dureroasă, smulgînd Ucraina – zona intereselor naţionale ale FR – de sub influenţa Rusiei.

Zilele acestea, într-un interviu pentru postul CNN, istoricul american şi rusistul Steven Cohen a declarat că nu Putin a provocat criza ucraineană, aceasta i-a fost impusă lui, şi „el nu avea altă ieşire decît sî reacţioneze”: „Haideţi să ne imaginăm o situaţie similară în SUA. Ce va fi dacă influenţa rusă va apărea, brusc, în Canada şi Mexic, iar unele regiuni ale acestor ţări vor declara că vor să adere la Uniunea Eurasiatică a lui Putin şi chiar, posibil, la blocul militar? Desigur, preşedintele american va fi nevoit să reacţioneze la fel de dur ca şi Putin, sau poate cu mult mai dur”.

În opinia economistului rus Mihail Deleaghin, actuala activizare a Statelor Unite pe „frontul ucrainean” şi demonizarea Rusiei mai are un motiv – pe 24 martie, în eUA urmează a fi aprobat un nou buget militar, iar „cu cît mai înaltă va fi tensiunea în lume, cu atît mai mare va fi acesta”.

Apropo, lansînd revoluţia ucraineană, trecînd în umbră şi alegîndu-se cu nişte cheltuieli financiare modeste (la sfîrşitul săptămînii trecute, Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA a aprobat acordarea Ucrainei unui ajutor financiar în mărime de 1 mild. dolari SUA, în timp ce Uniunea Europeană, timp de doi ani, va aloca Kievului 11 mild. euro), Statele Unite, după toate, ar putea obţine profituri frumoase pe baza crizei ucrainene. Dacă e să credem unor surse ucriainene, atuni pe 2 martie, preşedintele interimar, Olexandr Turcinov, în prezenţa ambasadorilor SUA, Germaniei şi Poloniei, a semnat un acord prealabil cu FMI privind acordarea unei asistenţe financiare Ucrainei, potrivit căruia, sistemul de transport al gazelor din Ucraina, din momentul semnării acordului de bază privind asistenţa financiară, este transmis cu titlu gratuit în proprietatea companiei americane Chevron.

Rămăne să aşteptăm semnarea memorandumului Ucrainei cu FMI şi confirmarea sau respingerea acestei informaţii.

FEDERAŢIA RUSĂ. Rusia a considerat întotdeauna Ucraina drept pămînt rusesc. Dorinţa fratelui mai mare de a-şi impune vecinul să-i fie întotdeauna alături, să cedeze benevbol-obligatoriu sistemul de transport al gazelor şi alte active, să-l facă dependent economic, precum şi metodele utilizate, au condus la faptul că Rusia a împins Ucraina cu propriile mîini în braţele Uniunii Europene, care, în principiu, urmărea aceleaşi scopuri economice ca şi Moscova, dar care a acţionat mai elegant, mai binevoitor, mai generos şi mai puţin dureros pentru mîndria naţională a ucrainenilor.

Drept rezultat, într-o zi nu chiar bună pentru ea, administraţia rusă a conştientizat că semnarea acordului de asociere şi trecerea definitivă a Ucrainei de partea Occidentului sînt foarte reale. Şi că prin ameninţări şi sancţiuni economice această problemă nu va putea fi soluţionată. A fost desfăşurată o combinaţie elegantă de „recrutare” a Kievului, care s-a încheiat cu eşecul summit-ului de la Vilnius şi a politicii Parteneriatului Estic a Uniunii Europene. Însă Occidentul a investit prea multe mijloace şi forţe în „europenizarea” Ucrainei pentru a renunţa atît de simplu la scopul stabilit.

Revolta anticonstituţională de la Kiev (aşa sînt calificate de Moscova evenimentele din 22 februarie) au pus Rusia într-o situaţie geopolitică dificlă. Actualul regim de la Kiev este ostil faţă de Kremlin şi este unul de marionetă: toate deciziile acum sînt luate în afara Ucrainei. Rada Supremă intenţionează să examineze proiectul de lege cu privire la aderarea la NATO, iar Uniunea Europeană şi SUA, desigur, pot doar să susţină această iniţiativă.

Promisiunea SUA, dată lui Mihail Gorbaciov, că NATO nu va înainta spre Est, dacă URSS va susţine unificarea Germaniei a fost demult încălcată cu succes. Alianţa Nord-Atlantică deja s-a apropiat foarte strîns de Rusia. În cazul aderării Ucrainei la NATO şi legitimizarea completă a actualului regim de guvernare din Ucraina, Rusia şi-ar putea pierde influenţa la Marea Neagră: actualul Kiev, cu siguranţă, va „ruga” Flota Mării Negre a Rusiei să părăsească baza din Sevastopol.

Fără Crimeea, Rusia este condamnată să se înghesuie în partea de Est a Mării Negre, Flota Mării Negre îşi va pierde jumătate din mobilitatea sa, iar baza din Sevastopol ar putea fi ocupată de SUA sau aliaţii lor din NATO. De acea, lupta pentru Crimeea acum are o importanţă strategică în confruntarea geopolitică din Ucraina. Cu ce se va încheia? Există mai multe scenarii: sporirea competenţelor Republicii Autonome Crimeea după referendumul din 16 martie cu menţinerea prezenţei militare a Rusiei în peninsulă, sub pretextul protejării populaţiei vorbitoare de limbă rusă; federalizarea ţării cu slăbirea rolului Kievului, aderarea Crimeii la Rusia în baza referendumului din 16 martie.

Totul va depinde de nivelul de disponibilitate a Occidentului de a dialoga. Mulţi experţi nu cred în aplicarea sancţiunilor economice împotriva Rusiei şi a implicării militare a NATO în Crimeea. Precum a declarat recent, fostul secretar general al NATO Willi Klass, „eu exclud totalmente ipoteza privind intervenţia din partea NATO. Putin ştie că Europa fără americani este prea slabă din punct de vedere militar. Şi el ştie că americanii nu vor avea curajul să se implice într-o operaţiune împotriva ţării, ce deţine armă nucleară”. Totodată, fostul şef al Alianţei Nord-Atlantice consideră că Rusia deja nu va mai pleca din Crimeea. „Cei care au iluzia că ruşii vor pleca din Crimeea, se greşesc”, a spus el.