„Cuplul de gheaţă” al sistemului solar

Foto: ruvr.ru

Uranus şi Neptun sînt neglijate de atenţia aparatelor spaţiale.

Un grup de cercetători europeni şi americani a încercat să îndrepte această situaţie: Agenţia Spaţială Europeană va examina proiectul misiunii duble ODINUS, un proiect major din cadrul programului către cele două planete, Cosmic Vision. Cu toate că această idee nu a primit sprijinul necesar, studierea giganţilor de gheaţă Uranus şi Neptun din sistemul nostru solar se află pe agenda zilei şi autorii misiunii ODINUS explică acest lucru.

Documentul „Cazul ştiinţific referitor la misiunea către giganţii de gheaţă şi sateliţii lor” a fost postat în arhiva electronică de preprinturi pe 13 februarie. El descrie nu atît misiunea ODINUS, propusă pentru concursul organizat de Agenţia Spaţială Europeană care urmează să fie lansată în 2028 sau 2034, cît întrebările la care se poate răspunde cercetînd Uranus şi Neptun în acelaşi timp cu ajutorul unor aparate spaţiale identice.

Planetele Uranus şi Neptun le cunoaştem, în general, din depărtare. Singurul aparat spaţial care a fost în apropierea acestor planete este sonda spaţială Voyager 2, care în 1986 a trecut pe lîngă Uranus, iar în 1989, pe lîngă Neptun. Observarea cu ajutorul telescoapelor terestre şi spaţiale oferă destule informaţii, însă nu poate da un răspuns în legătură cu ceea ce se întîmplă în apropierea acestor planete şi ce reprezintă sateliţii lor. Aceasta este cheia înţelegerii şi trecutului, şi prezentului sistemului solar.

Spre deosebire de giganţii gazoşi Jupiter şi Saturn, Uranus şi Neptun au dimensiuni mai mici, s-au format, probabil, mai tîrziu şi sînt formaţi, în general, nu din hidrogen şi heliu, ci din gheaţă compusă din apă, amoniac şi metan cu un amestec de metale şi silicaţi. Mici amănunte din viaţa lor, de exemplu, condiţiile meteorologice, nu sînt cunoscute prea bine, cu toate că potrivit informaţiilor Voyager 2, aceste planete se pot deosebi mult în această privinţă.

Interesul faţă de Uranus şi Neptun este condiţionat nu numai de necunoaşterea lor. Pe măsură ce creşte numărul sistemelor planetare ale altor stele pe care le ştim, planeta noastră devine tot mai misterioasă. Printre altele, s-a constatat că în timpul formării sistemelor planetare, interacţiunea planetelor giganţi joacă un rol important. Nu este obligatoriu ca interacţiunea lor să se încheie într-un mod la fel de reuşit ca sistemul solar, în care planetele se deplasează o mare perioadă de timp pe orbite mai mult sau mai puţin stabile. De aceea, este cu atît mai interesant să înţelegem de ce sistemul nostru a avut un asemenea „noroc”.