Pentru început titlurile ziarelor din ultimele zile: "Lira turcă s-a prăbușit în urma sancțiunilor americane"; "Lira turcă s-a depreciat pînă la un nivel record, după sancțiunile SUA".
Adică, cel mai important membru al Alianței Nord-Atlantice impune sancțiuni împotriva celuilalt, ceea ce conduce la un colaps financiar acolo. Aceasta nu este doar o criză americano-turcă, care s-a transformat într-un conflict deschis, ci o ruptură evidentă cu NATO.
Nu s-a întîmplat niciodată ca o țară din alianță să-i impună sancţiuni alteia. De fapt, nu este vorba despre vreo lovitură la scară largă, ci doar despre nişte sancțiuni împotriva ministrului Justiției Turciei Abdulhamit Gül și a colegului său din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Suleiman Soylu. Anume acești doi miniștri ai Guvernului Turciei sînt considerați responsabili pentru arestarea predicatorului evanghelist american Andrew Branson.
Acest om a fost arestat în urmă cu doi ani, în urma suspiciunii cum că ar fi susținut revolta în Turcia. El este suspectat de legături cu predicatorul musulman Fethullah Gülen, care locuiește în Statele Unite ale Americii, pe care Ankara îl acuză că a încercat o lovitură de stat militară acum doi ani. Andrew Branson respinge categoric toate aceste acuzații. Zilele trecute acesta a fost transferat din închisoare în arest la domiciliu din motive de sănătate, dar Washingtonul a reacționat la acest gest insuficient și întîrziat. Este interesant faptul că sancțiunile asupra celor doi miniștri au fost impuse în baza precedentului notoriu al „legii Magnitsky”.
După cum vedem, cazul nu s-a limitat atunci la sancțiunile împotriva cîtorva cetățeni ruși. Legea SUA permite folosirea sancțiunilor împotriva suspecților în cazurile "încălcării drepturilor omului" deosebit de grave şi rău intenționate în întreaga lume. Astfel, conturile bancare ale ambilor miniștri din America vor fi arestate (dacă există), iar firmele americane vor evita de acum înainte orice relații de afaceri cu aceștia. Acest lucru poate părea un eveniment minor. Cu toate acestea, putem observa reacția pieței financiare, deci este vorba de un pas serios, care are pondere politică.
Căderea lirei turcești datorată acestui pas al Washingtonului cu 1,25% nu este o fluctuație accidentală sau de o singură dată. De la începutul anului, moneda turcă a scăzut cu 30%, atingînd cel mai scăzut nivel în aceste zile, mai mult de cinci lire pentru dolar. Acest lucru este, de asemenea, legat, printre altele, de relațiile tensionate dintre cele două țări. Relațiile dintre Turcia și SUA, vă reamintim, s-au înrăutățit încă în perioada cînd preşedinte era Obama, cînd Washingtonul nu l-a extrădat la Ankara pe suspectul de organizarea revoltei predicatorul Gülen. Americanii consideră că anume drept răzbunare pentru acest lucru a fost arestat, în luna octombrie, a anului trecut Andrew Branson.
Soarta predicatorului american a devenit un subiect deosebit de important pentru noul vicepreședinte Mike Pens, care el însuşi face parte din rîndurile evangheliștilor activi. Președintele Trump nu poate fi numit o persoană bisericoasă, dar evangheliștii sînt cel mai important grup de sprijin al său. De fapt, arestările în masă (a aproximativ 160 de mii de persoane) din Turcia, în timpul aflării la putere a lui Obama, după lovitura de stat eşuată, nu au provocat vreo reacție, în afară de cuvintele generale de îngrijorare, dar iată în perioada aflării la guvernare a lui Trump lucrurile au căpătat o altă întorsătură, problema devenind acută. În plus, toate dezacordurile actuale cu Turcia nu sînt noi.
După cum se ştie, Washingtonul oferă sprijin financiar și militar kurzilor sirieni. Aceştia, la rîndul lor, aproape fără excepție, sînt susținători ai autodeterminării naționale, iar o astfel de idee este considerată în Turcia ca fiind criminală cu siguranţă (Kurdistanul turcesc ocupă o parte semnificativă a părţii de sud-est a statului).
Din cauza sprijinului SUA al kurzilor s-au intensificat neînţelegerile după invazia trupelor turcești în Siria, unde acestea au intrat în lupte cu kurzii. La acest complex de contradicţii ar trebui să fie adăugată criza în relațiile dintre Ankara și Washington, în baza deciziei Turciei de a cumpăra de la Rusia S-400. Drept răspuns, Congresul, după cum se știe, a oprit săptămîna trecută livrările de avioane de vînătoare F-35 de generația a cincea.
Totodată, în Legea privind creditele pentru apărare, adoptată în anul 2019, nu sînt limitate în niciun fel contractele planificate privind furnizarea de arme către India, Vietnam și Indonezia, în pofida achiziționării de către aceste state a armelor rusești. La Ankara acest lucru este, de asemenea, privit ca semn neprietenos din partea Statelor Unite ale Americii. În plus, la cele spuse mai sus, trebuie de remarcat faptul că Turcia nu dorește să participe la sancțiunile împotriva Iranului. Relația dintre Ankara și Teheran nu a fost niciodată bună. Relaţiile acestora chiar s-au agravat din cauza sprijinului acordat de Turcia militanților suniți în Siria și politicii sale de subminare a puterii președintelui Assad.
Cu toate acestea, economia turcă trece prin vremuri grele, de aceea legăturile comerciale și financiare cu Iranul sînt mai importante pentru Ankara decît oricînd. Teheranul demonstrează pragmatism şi în această problemă. Încercări de a se retrage din zona de conflict în relațiile americano-turce vor întreprinde astăzi la Singapore șeful Departamentului de Stat Mike Pompeo și ministrul turc de Externe Mevlut Cavusoglu. Cu toate acestea, dispoziţiile antiamericane nu încetează chiar în Turcia. Acolo sînt publicate deja apelurile unor figuri politice către președintele Erdogan cu cererea de a pune sub sechestru proprietatea imobiliară a lui Donald Trump.
La Istanbul se înalţă măreţe "Turnurile lui Trump" și iată că există propunerea ca acestea să fie naționalizate drept răspuns la sancțiuni. Toate cele menţionate mai sus reflectă starea relațiilor dintre SUA și Turcia. Acestea sînt semnificative și importante în virtutea situației geopolitice a ambelor țări. Acest lucru se referă mai ales la Orientul Mijlociu. Însă este la fel de important să privim acest lucru nu numai ca exemplu al relațiilor bilaterale, ci și ca o criză în cadrul NATO.
Interesele proprii ale membrilor Alianței sînt mai importante decît loialitatea față de alianța militară. Acesta este un semnal foarte important pentru fostele țări ale URSS, care tind neapărat să adere la NATO. Dar iată un exemplu viu, care demonstrează rolul foarte limitat al Alianței Nord-Atlantice. Relațiile bilaterale se dovedesc a fi mult mai importante decît aderarea la alianța militar-politică. Acest lucru devine deosebit de evident în condițiile în care președintele Donald Trump, care vede organizațiile internaționale drept o povară, preferînd să vorbească direct și individual cu prietenii și partenerii.
Adăuga comentariu