Cum au fost deportați azerii de pe teritoriul Armeniei de astăzi în secolul XX

Deportarea azerilor din Armenia, care a durat aproape un secol, este una dintre cauzele conflictului armeano-azer și rămîne o povară grea pentru ambele popoare pînă în prezent.

Istoricii disting trei perioade principale de deportare în masă a azerilor din Armenia în secolul XX: 1918-1920; 1948-1953; 1988-1991.

În ceea ce privește perioada 1918-1920, tristul „concept” de creare a unei „Armenii Mari” a fost cauza genocidului și a expulzării populației azere din Armenia.

Dorința de a extinde teritoriul etnic, combinată cu ideea de superioritate culturală și drepturi speciale asupra mediului înconjurător, erau dominante în societatea armeană la acea vreme.

Evenimentele tragice din comitatele provinciei Iravan, care mai tîrziu (în mai 1918) vor deveni parte a primului stat armean din Caucazul de Sud, practic au coincis cu evenimentele din partea de est a Azerbaidjanului de Nord, în provincia Baku, unde bolșevicii și militanții Federației Revoluționare Armene, cunoscută și sub numele de Dashnak al Sovietului de la Baku, în primăvara anului 1918 au comis un genocid împotriva populației azere.

Lista satelor musulmane (azere) jefuite și abandonate în provincia Iravan, începînd cu martie 1918, include 199 de sate din comitatele Iravan, Surmalin, Echmiadzin și Novobayazet din provincia Iravan, care au fost șterse de pe fața pămîntului și ulterior abandonate de populația musulmană.

După ocuparea acestor teritorii aici au fost create comunități armene dens populate, care au crescut și s-au extins datorită afluxului de armeni din Turcia.

De îndată ce la sfîrșitul lunii mai 1918, în interiorul granițelor guvernoratului Iravan a fost înființat primul stat armean în Caucazul de Sud - Republica Ararat, cu o suprafață de mai puțin de 10 000 de kilometri pătrați, sistemul de genocid a fost ridicat la rang de politică de stat.

Acest lucru s-a întîmplat în ciuda Tratatului de la Batumi (Georgia) semnat la 4 iunie 1918 cu Imperiul Otoman, conform căruia (punctul 6) guvernul Armeniei a acceptat să garanteze securitatea și libera dezvoltare a musulmanilor (azerilor) care trăiesc în țară și să ofere acces liber la educație și religie în limba lor maternă.

Atunci cînd la 29 mai 1918 Consiliul Național al Azerbaidjanului a decis să transmită către Armenia orașul Iravan în calitate de capitală, acest lucru a avut consecințe dezastruoase pentru populația azeră (la 1 ianuarie 1916, acolo locuiau 12 605 azeri).

Între 17 și 31 august 1919, au fost exterminate pînă la 50 de sate musulmane (azere) din districtele Irevan, Surmalin, Echmiadzin și Novobayazet.

În ultimele două luni ale anului 1919, militanții armeni au distrus din nou 62 de sate în Echmiadzin, 34 în Surmaline și toate satele musulmane (azere) (cu excepția Zangibasar) din districtul Iravan.

Violența enormă împotriva populației azere din provincia Iravan a fost reflectată și în articolele istoricilor armeni.

Istoricul armean A. Lalayan scrie: „În timpul dictaturii Dashnaktsutyun (Federația Revoluționară Armeană) în 1918-1920, toată populația non-armeană a fost scoasă în afara legii. Timp de mai bine de doi ani și jumătate de guvernare a Dashnaktsutyun, azerii care trăiau în Armenia au fost impuși să folosească baioneta, ucigând și jefuind civili, distrugînd orașe și sate pînă la temelii”.

Lalayan mai scrie că, în timpul celor 30 de luni în care Dashnaktsutyun s-a aflat la cîrma țării, comunitatea turcă (azeră) din Armenia s-a redus cu 77%. În general, însăși existența Primei Republici a Armeniei în 1918-1920 a fost o demonstrație clară a modului în care politicienii armeni au folosit puterea de stat nu pentru a guverna țara, ci pentru a strămuta populația azeră și a-i confisca proprietățile.

În perioada 1948-1953, deja în timpul erei sovietice, azerii au continuat să părăsească Armenia fără nicio speranță de întoarcere. Acest proces s-a intensificat după cel de-al Doilea Război Mondial și a rămas o tendință constantă pînă la prăbușirea Uniunii Sovietice.

Cu permisiunea lui Iosif Stalin, la 23 decembrie 1947, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat decizia de reinstalare a populației azere din RSS Armenia în Cîmpia Kura-Araz. În conformitate cu această decizie, comunitatea azeră din Armenia (aproximativ 100 000 de persoane) urma să se mute în perioada 1948-1950.

Conform datelor „Narhozucet” (Departamentul de contabilitate economică națională) și ale Ministerului Agriculturii din RSS Armenească, înainte de strămutarea din 1948, în Armenia trăiau 25 de mii de familii azere, adică aproximativ 110 mii de persoane. Dintre acestea, doar 9 000 de familii, adică 35 000 de persoane, locuiau în regiunile de cîmpie, restul de 75 000 în regiunile muntoase ale RSS Armenești.

Această deportare s-a datorat repatrierii armenilor care au trăit anterior în Statele Unite, Europa, Orientul Mijlociu etc. După ce populația azeră a fost expulzată din Armenia, a devenit mult mai ușor să primească și să reinstaleze armeni din străinătate.

În conformitate cu decretul adoptat, clădirile și casele abandonate de azerii au fost folosite pentru a-i găzdui pe noii veniți.

De fapt, poporul azer a fost privat de istoria și patrimoniul său cultural, ca să nu mai vorbim de casele și terenurile moștenite de la strămoșii săi. Întrucît nu a reușit să relocheze în termenul stabilit numărul necesar de familii azere din Armenia, URSS a adoptat un nou decret la 6 septembrie 1950 privind „Relocarea în colhozurile din Cîmpia Kura-Araz (RSS Azerbaidjan) în perioada 1951-1955”.

În conformitate cu această decizie, 15 000 de familii azere rurale și urbane urmau să fie evacuate din RSS Armenească.

Amînînd campania de relocare, autoritățile URSS au încercat în cele din urmă să atingă numărul maxim de 100 000 de persoane prevăzut de decretele anterioare din 23 decembrie 1947 și, respectiv, 10 martie 1948. În același timp, numărul real al persoanelor care au fost mutate din RSS Armenească în Cîmpia Kura-Araz în perioada 1948-1953 a fost de 53 000 de persoane (11 914 familii).

Această deportare este comparabilă cu deportarea cecenilor și ingușilor, balcanilor, karahașilor și a altor reprezentanți ai popoarelor caucaziene în Kazahstan și alte țări din Asia Centrală.

A fost într-adevăr o deportare, din orice punct de vedere, deoarece a fost efectuată împotriva voinței oamenilor: viețile lor au fost distruse, zeci de mii au trebuit să o ia de la zero și să se adapteze la noi condiții, la un nou mediu și la noi activități.

După moartea lui Stalin în 1953, procesul de exilare a devenit mai complicat. Pe de o parte, acest lucru s-a datorat incapacității guvernului sovietic de a muta numărul necesar de azeri în termenul stabilit, iar pe de altă parte, unei scăderi puternice a afluxului de imigranți armeni dispuși să renunțe la stilul de viață occidental din cauza condițiilor sociale și de viață dure cu care s-ar fi confruntat în URSS.

Cu toate acestea, exodul azerilor din Armenia a continuat. Datorită conștientizării depline a poziției lor de clasa a doua în Armenia, plecarea lor a fost inevitabilă, iar această tendință a continuat pînă la prăbușirea Uniunii Sovietice.

În decretul său din 18 decembrie 1997, președintele Azerbaidjanului, Heydar Aliyev, a oferit prima evaluare politică și juridică a deportării azerilor din Armenia în perioada 1948-1953. În decret se menționa în mod explicit faptul că, pe lîngă politica criminală urmărită de cercurile șoviniste armene și de guvernul sovietic, poziția autorităților azere din acea perioadă a fost contrară intereselor naționale.

O tragedie repetată acum 30 de ani cu participarea conducerii URSS. În perioada 1988-1991, a avut loc ultima și, în același timp, cea mai tragică, din cauza amplorii sale, deportare a azerilor din Armenia. Spre deosebire de deportarea din 1948-1953, aceasta a coincis cu începutul etapei de revendicări teritoriale ale Armeniei față de Azerbaidjan și, prin urmare, a fost neobișnuit de crudă.

Ea a fost agravată și de faptul că, de data aceasta, poporul azer s-a aflat într-o situație complet lipsită de speranță, deoarece deportarea a fost sprijinită direct de organele administrative și polițienești ale Armeniei, care au susținut că terenurile pe care trăiau azerii aparțineau „istoric” armenilor.

Majoritatea refugiaților azeri erau locuitori din mediul rural și au fost forțați să își părăsească locurile natale, pășunile, cîmpiile și grădinile în care strămoșii lor au muncit timp de secole. Doar un procent mic de azeri trăiau în mici orașe industriale și chiar în Erevan (Iravan).

Azerii stăpîneau bine limba armeană și o foloseau la fel de liber ca și limba lor maternă - azera. Cu toate acestea, armenii nu au vrut să îi lase să uite că erau „străini”, „turci”.

Imediat ce a început deportarea, reprezentanți azeri din diferite regiuni ale Armeniei și mii de persoane s-au plîns celor mai înalte eșaloane ale puterii, liderilor de partid și guvernului, exprimîndu-și îngrijorarea cu privire la violența împotriva lor și cerînd să fie pus capăt anarhiei. Cererile lor au rămas fără răspuns.

Conform recensămîntului din 1989 al Uniunii Sovietice, în RSS Armenească încă mai trăiau 84 860 de azeri, care au fost nevoiți să plece în 1990.

Refugiații au fost amplasați în centre temporare, apoi au fost trimiși în locuri de reședință permanentă. După expulzarea azerilor din Armenia, conflictul armeano-azer a atins noi dimensiuni.

În timp ce Constituția URSS era încălcată în mod flagrant, conducerea sovietică a continuat să ia decizii pornind de la premisa că ordinea poate fi restabilită prin disciplinarea unor lideri, miniștri sau oameni ai legii, însă acest proces în mod clar politic se apropia de explozie.

Conținutul deciziilor luate la Moscova a fost o dovadă clară a faptului că putrea centrală era întotdeauna fidelă principiului conform căruia ambele părți afectate poartă o responsabilitate egală în orice situație critică, indiferent de cine a provocat-o și de unde au venit primele fluxuri de refugiați.

Fără să înțeleagă sau să aprecieze consecințele umanitare și politice ale tragediei, conducerea sovietică nu a conștientizat faptul că această evoluție dramatică se va extinde în cele din urmă în toate locurile în care armenii și azerii trăiesc unii lîngă alții.

Indiferent de intențiile conducerii sovietice, natura ambiguă a eforturilor sale politice și de conducere și atribuirea unor responsabilități egale părților implicate a fost principalul motiv pentru care procesul a scăpat de sub control, ducînd la creșterea disputelor între părțile aflate în conflict și la neîncredere în guvernul central.

Începînd cu 1988, problema refugiaților a fost un factor integral în viața politică și socială a Republicii Azerbaidjan timp de mulți ani, care continuă și în prezent.

Amalia Stati