Jurnalist român: ”Chișinăul are un fel de smerenie demnă, de negăsit în marile orașe europene”

Jurnalistul român, Mitică Docan, aflat pentru prima oară la Chișinău, scrie că a descoperit un „oraș surprinzător”.

„Chișinăul are un fel de smerenie demnă, de negăsit în marile orașe europene, care te obligă fără cuvinte să îți descrii experiența, să o dai mai departe. Roma, Londra sau Viena trădează autosuficiență, îți spun cumva că tot ceea ce trăiești trebuie să lași acolo, pentru cei ce vor veni după tine”, mărturisește jurnalistul, potrivit libertatea.ro.

„Simt că am o datorie. Chișinăul are un fel de smerenie demnă, de negăsit în marile orașe europene, care te obligă fără cuvinte să îți descrii experiența, să o dai mai departe. Roma, Londra sau Viena trădează autosuficiență, îți spun cumva că tot ceea ce trăiești trebuie să lași acolo, pentru cei ce vor veni după tine. Ca niște galaxii care confiscă totul prin gravitație. Dar Chișinăul e darnic. Și, odată trăit, ajunge să îl iei cu tine.

Cînd am fost invitat să merg în premieră la Chișinău pentru o nuntă, am întrebat dacă „pot să plătesc cu cardul”. Reflex prostesc, superioritate gratuită. Așa că am scris acest text nu ca pe un ghid turistic, ci ca pe o declarație de uluire față de ce am găsit.

În 5 zile, știu că nu l-am cunoscut în profunzime, dar sînt convins că trebuie să vorbesc despre el. Fără să îi simt cu adevărat măruntaiele, ci doar cu o senzație de familiaritate”, scrie Docan.

Parcul Central, ca o grădină din Florența Mai întîi, detaliile fizice, învelișul, suprafața.

„De cînd cobori în Gara impecabilă, în care gresia albă sclipește închegată, fără clănțănitul de la București, și pînă în centrul în care Ștefan cel Mare domnește neclintit, Chișinăul este orice nu te aștepți. Pare mutilat cu blîndețe de sovietici, cu puține blocuri învelite în piatră și păstrează casele vechi, din secolul țarist, majoritatea îngrijite și renovate cu mult bun gust.

Străzile sînt umbrite de copaci groși, mici palate se ascund în ziua mare, iar Parcul Central – insipid nume, totuși – are aer de grădină florentină. În centrul lui e o cafenea extraordinară cu vînzătoare ordonate și dedicate … altfel nu știu de ce am primit, în locul unui corn cu ciocolată, două pahare de cafe latte”, mărturisește jurnalistul.

Absența reclamelor care să te agreseze din cer

„Firele de pe stîlpi sînt îngropate în tot centrul și nicio companie nu are reclame mai sus de etajul 1. Apropo, nu există noțiunea de parter în Moldova, clădirile încep direct cu etajul 1. Totul e foarte odihnitor pentru ochi, mai ales că majoritatea clădirilor variază între nuanțe de alb, chihlimbar și cenușiu, iar cerul tronează cu un albastru imperial datorită cotei joase din oraș.

Restaurantele vînd borș roșu cu șuncă și usturoi, ocroșca rusă cu iaurt rece, coaste americane de porc, clătite cu prune uscate și nucă, vreo 256 de feluri de limonadă și plăcinte. Cafeaua e bună peste tot, ieftină, dar mai aspră ca în România. „Avem și 7 McDonald’s-uri”, îmi spune un șofer de-ai locului”, afirmă bărbatul.

Piața din Mad Max

„Bulevardul principal e înecat în case de schimb valutar și-ntr-o puzderie de oficii de vîndut aur, argint. Pare, într-un fel, partea de dincoace de frontiera lumii, o economie de Mad Max în care toată populatia face negoț cu bancnote, doar ca să poată să evadeze.

Leul moldovenesc este aproximativ de 4 ori mai pricăjit ca al nostru, imprimat pe hîrtie portocalie, firavă ca frunzele de toamnă. Prețurile sînt mult mai mari decît te așteptai, se vorbește despre apartamente de două camere care variază de la 70.000 la 100.000 de euro! Frontiere de lux, cine a mai întîlnit…

În umbra marelui bulevard, este piața centrală, cu frenezia ei aiuritoare. Sute de tarabe înzorzonate, tejghele puse pe trotuar de femei care vînd mere, morcovi, pui de găină de la curte, ananași întregi, „poamă” etc. Și care lasă o mizerie de nedescris la plecare.

În final, pentru o țară ortodoxă, puține biserici! O frumusețe grecească ridicată de Ipsilanti, lîngă Muzeul de Artă, și cea românească, cu aspect desprins din basme, în care s-a ținut nunta. Turlele ei cu solzi albăstrui și interiorul în care Hristos Pantocrator e pictat cu măiestrie, blîndețe severă și culori cărămizii, supraveghează structura edificiului care se chinuie să supraviețuiască.

În centru, oamenii sînt relaxați, tinerii se îmbracă pretențios și beau vișinată în cluburi în aer liber. Dincolo de centru, gravitatea începe treptat. Te privește din ochii albaștri ai vînzătoarei din hala de carne, în subțirimea striată a domnului care alege dintre măturile cu model de pe tarabe. Senzația e de îndîrjire față de propria persoană, de dorința de mai bine.

Se vorbește cu încăpățînare româna, această „limbă de stat”, cum o prezintă o femeie care împarte pliante de propagandă socialistă pe trotuar. Româna e, se pare, „limbă de stat”, separată de limba rusă, prezumtiv limba poporului, fără să fie impusă prin lege. Ficțiunile nu țin cont deloc de granițe la Est”, scrie Docan.

Poate că toamna cuprinde cel mai corect imaginea Chișinăului. Cu sclipirile ei multicolore, dar și petice viguroase de verde, trădează în același timp vechimea, cît și naivitatea

„Seara e melancolie. O capitală cu lumină rară, cu femei cu păr împletit și bărbați zgomotoși, dansează într-un club în aer liber, în coasta Parcului Central. Domni în etate au agățate de toartă tinere îmbrăcate în lungimi austere, bronzate insistent și cu tocuri infinite.

Există o pretenție pentru frumusețe, specifică nouă, deși apar tricouri negre, hanorace, mai ales în noua generație. Dincolo de centrul Chișinăului, iluminatul public apune, iar toate cartierele recăpăta un caracter eminescian. Ca străin, ai senzația că întunericul mai tare te descoperă, dar absolut niciodată nu te înspăimîntă...

După 5 zile de Chișinău, nu știu cui să mai dau pozele, cui să îi mai spun despre ce am regăsit acolo. Și nici despre ce am lăsat. Un fel de dedublare. Devine obligatoriu să pendulez între malurile Prutului. Doar așa aș recupera un sentiment de reîntregire. Cîștigat pentru o bucată bună de vreme”, afirmă jurnalistul.